Sfânta Ecaterina a Suediei (1331-1381) călugăriţă

În prima jumătate a secolului al XlV-lea, în oraşul Roma au devenit foarte cunoscute două femei venite din Suedia: Sfânta Brigita (1303 -1373), mamă a opt copii, suflet pătruns de o credinţă adâncă, ce a avut o mare influenţă în istoria, viaţa şi literatura ţării sale, şi regina Cristina, care a umplut cronicile mondene ale oraşului cu purtările ei extravagante. Alături de Brigita a venit în anul 1350 şi fiica ei Ecaterina, a doua dintre cei opt copii, şi a preluat de la mamă făclia luminoasă a unei vieţi trăite sub îndrumarea Duhului Sfânt.

Ecaterina s-a născut în anul 1331. De foarte tânără s-a căsătorit cu nobilul Edgar Kürner, şi el un suflet îndrăgostit de frumuseţile imateriale, care a fost de acord cu tânăra lui soţie să îşi păstreze jurământul pe care îl făcuse în copilărie de a rămâne fecioară; mai mult chiar, el însuşi a făcut legământ să urmeze aceeaşi cale. La vârsta de 19 ani, Ecaterina obţine de la soţ permisiunea de a vizita oraşul Roma, cu prilejul anului jubiliar 1350. Aici, nu după mult timp, primeşte vestea că soţul a trecut la cele veşnice. De acum înainte, viaţa celor două fiinţe extraordinare, mama, Brigita, şi fiica se va desfăşura pe acelaşi drum: fiica va participa cu toată dăruirea la activitatea spirituală a mamei. Brigita întemeiase în Suedia, la Vadstena, o comunitate de tip cenobitic, formată din mănăstiri separate pentru bărbaţi şi pentru femei şi urmând normele de viaţă călugărească trasate de Sfântul Bernard. Ecaterina şi-a prelungit şederea la Roma până la moartea mamei sale, în anul 1373 la 23 iulie. În tot acest timp a fost alături de mama sa în pelerinajele lungi pe care le-a întreprins, având de trecut prin mari primejdii, din care cele două curajoase femei nu ar fi putut scăpa fără un ajutor deosebit din partea lui Dumnezeu.

Sfânta Ecaterina este adesea reprezentată având alături de ea un cerb, care, după tradiţie, i-a apărut de mai multe ori şi a salvat-o din situaţii grele. În 1375 se reîntorcea în Suedia, aducând cu ea trupul mamei, pe care l-a înmormântat în mănăstirea din Vadstena; ea însăşi intră în mănăstire. După câtva timp se reîntoarce la Roma, pentru a urmări procesul de canonizare a mamei sale. O tradiţie aminteşte că în această perioadă, prin rugăciunile ei, a salvat oraşul de o revărsare catastrofală a fluviului Tibru, ale cărui ape începuseră a trece digurile. Faptul este reprezentat într-o pictură păstrată în capela dedicată Sfintei Ecaterina în locuinţa din piaţa Farnese. Revenind în Suedia, este aleasă stareţă a mănăstirii Vadstena, dar în 24 martie 1381 părăseşte pământul şi se duce să îşi întâlnească mama în lumina şi odihna veşniciei. Brigita a fost declarată sfântă în anul 1391, iar Ecaterina este ridicată la cinstea altarelor prin devoţiunea unanimă şi universală a poporului.

* * *

Ecaterina, cu formele Caterina, Catrina, Cătălina, este un nume vechi şi foarte răspândit, dar a cărui origine şi semnificaţie nu au putut fi stabilite cu precizie. Cu foarte mare aproximaţie se poate accepta legătura cu un cuvânt egiptean ce înseamnă “coroană”. Această incertitudine nu afectează problema vieţii, doarece nu prenumele, ci faptele dau sens şi valoare vieţii. Sf. Ecaterina de Suedia, în numai 50 de ani de viaţă, cerşind şi urmând statornic lumina Duhului, a dat strălucire ţării sale şi Sfintei Biserici.

Sfântul Turibiu de Mongrovejo (1538-1606) episcop

Cu intenţia de a arăta că sfinţenia vieţii poate fi realizată în orice parte a pământului, noul calendar propune cinstirii credincioşilor din întreaga Biserică pe un sfânt care până acum era cunoscut doar în ţara în care a activat, în Peru, America de Sud, unde a fost episcop de Lima.

În anul 1594, scriind regelui Spaniei, Filip al II-lea, episcopul Turibiu Alfons de Mongrovejo făcea un mic bilanţ al activităţii sale: 5.000 de kilometri străbătuţi în mare parte pe jos, administrarea tainei Sfântului Mir la 60.000 de credincioşi (Turibiu nu ştia că între aceştia se aflau şi trei viitori sfinţi: Roza de Lima, Francisc Solano şi Martin de Porres). Situaţia Americii Latine ar fi fost cu totul alta dacă succesorii lui Turibiu şi toţi creştinii în general ar fi nutrit aceeaşi dragoste şi acelaşi respect faţă de toţi oamenii pe care le-a avut el şi prin care a meritat titlul de “Apostol al Perului şi un nou Sfânt Ambroziu”.

S-a născut în 1538, dintr-o familie nobilă, în localitatea Leon din Spania; a făcut studii la Valladolid, Salamanca şi Santiago de Compostella, unde a luat licenţa în drept. În anul 1573 este numit procuror general şi în această calitate intră în contact cu regele Filip al II-lea, care îi apreciază cunoştinţele şi calităţile extraordinare. La cererea regelui, papa Grigore al XIII-lea îl numeşte arhiepiscop de Lima, în America de Sud, cu toate că Turibiu era doar un simplu credincios. După pregătirea cuvenită trece prin toate treptele preoţiei şi în august 1580 este consacrat episcop. Puţin după aceasta pleacă spre America, unde ajunge în primăvara anului 1581 şi îşi ia în primire locul de păstorire: un teritoriu imens, cu o lungime de 5.000 km, şi o suprafaţă de aproape 6 milioane de kilometri pătraţi.

Timp de 25 de ani va fi văzut exclusiv în slujba poporului lui Dumnezeu. Deseori spunea: “Timpul este unicul nostru bine şi va trebui să răspundem în faţa asprului judecător de modul cum l-am folosit”. A fost adevăratul organizator al Bisericii în America de Sud; în acest scop a ţinut 10 sinoade diecezane, şi trei sinoade provinciale, dintre care cel mai important a fost primul, desfăşurat la Lima în anul 1582; urmările însemnate pe care le-a avut pot fi comparate cu ale Conciliului Ecumenic Tridentin, care a reorganizat şi reînnoit viaţa întregii Biserici Catolice. În 1591 a întemeiat primul seminar din America; a intervenit cu energie împotriva abuzurilor unor călugări şi i-a încurajat să ia în grijă parohiile cele mai sărace şi mai greu de păstorit; a ridicat numărul parohiilor de la 150 la 250.

A avut totdeauna o iubire neţărmurită pentru localnicii indios şi cultura lor. În sinodul de la Lima, cu o îndreptăţită ironie a invitat pe spanioli, care se considerau mai inteligenţi decât indigenii, să facă efortul de a învăţa o limbă nouă, aşa cum ei îi sileau pe localnici să înveţe spaniola… Şi tocmai într-o bisericuţă a populaţiei indios, în ziua de 23 martie 1606, zi în care se celebra Joia Mare, a primit Sfânta Împărtăşanie şi ungerea de pe urmă; apoi, senin, asemenea muncitorului care a sfârşit cu bine lucrul, a închis ochii pentru totdeauna, în timp ce preotul oficiant cânta psalmii 116 şi 31. “Veseliţi-vă în Domnul şi vă bucuraţi, drepţilor, fiţi preamăriţi în veci voi cei care iubiţi dreptatea din toată inima”.