Sfântul Grigore de Nissa (?-395) episcop

Sfântul Grigore de Nissa, cel mai profund gânditor dintre Sfinţii Părinţi greci ai secolului al IV-lea, poate fi asemănat cu Sfântul Toma de Aquino, care în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie şi teologie a căutat să afle răspunsurile care erau în perfectă armonie cu credinţa şi în acelaşi timp răspundeau cerinţelor raţiunii umane. Deşi iubea mai presus de toate studiul şi singurătatea, a fost pus, cu toată împotrivirea lui, să conducă o Episcopie; bunătatea lui, la care se adăuga şi lipsa de simţ practic, adesea a fost considerată drept naivitate, sau şi mai rău. A fost acuzat chiar că risipeşte bunurile Bisericii, şi ca urmare a fost depus din episcopat şi trimis în exil, în anul 376. După doi ani, dovedindu-se că erau false acuzaţiile aduse împotriva lui de către ariani, a fost rechemat din exil şi repus în drepturile sale, în aclamaţiile credincioşilor care îl iubeau.

Tocmai în acele zile se stingea din viaţă renumitul său frate, Sfântul Vasile cel Mare. Spre deosebire de acesta, Grigore, botezat şi el în tinereţe, a ales calea culturii clasice a timpului, renunţând la viaţa ascetică urmată de Vasile. După terminarea studiilor, a luat în primire catedra de retorică, s-a căsătorit, şi timp de câţiva ani s-a dedicat învăţământului. Apoi a părăsit totul, chiar şi soţia (nu se ştie dacă s-au despărţit prin bună înţelegere sau a devenit văduv), şi s-a dus alături de fratele său Vasile, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retrăsese în singurătate, la o proprietate de lângă râul Iris în Pont, pentru a se dedica netulburaţi studiului operelor lui Origene şi ale lui Metodiu din Olimp. Ca rod al meditaţiilor şi lecturilor făcute în acest timp, Grigore de Nazianz a scris primul tratat despre desăvârşirea creştinească: “De virginitate” - “Despre feciorie”. Când Vasile a fost ales Episcop de Cezarea, comunitatea mică s-a destrămat.

Vasile i-a atras şi pe ceilalţi doi în activitatea de păstorire a sufletelor, făcând aşa încât amândoi au fost numiţi şi sfinţiţi episcopi: unul la Sasima, “târg de căruţaşi”, şi fratele său la Nissa, o localitate din Capadocia, Asia Mică. Neluând în seamă greutăţile începutului, primele dificultăţi de ordin practic şi incidentul neplăcut cu exilul, Episcopul de Nissa a fost făclia luată aproape cu forţa şi aşezată în candelabru să ilumineze cât mai departe, sau ostaşul aruncat în încăierare pentru a aduce pacea între diferitele Biserici orientale, adesea aflate în certuri pentru probleme doctrinare şi administrative. A avut de împlinit diferite însărcinări, chiar şi din partea împăratului din Constantinopol; aici a participat în anul 381 la Conciliul ecumenic convocat de Teodosiu. Părinţii conciliului, admirând pregătirea sa filosofică şi teologică, l-au numit “columnă a dreptei credinţe”. În anul 394 este prezent la un alt Sinod ţinut la Constantinopol. Aceasta este ultima însemnare cunoscută despre Grigore Niseanul, a cărui moarte se crede că s-a întâmplat în anul 395. Sunt celebre predicile sale în care tălmăceşte Sfânta Scriptură şi discursurile funebre pentru personalităţile mai de vază din timpul său.

* * *

Ca şi prietenul său Grigore de Nazianz, Grigore Niseanul a confirmat prin viaţa şi activitatea sa înţelesul numelui ce l-a purtat: om cu minte trează, ascuţită, pătrunzătoare. Ei au dovedit că ceea ce dă valoare omului şi vieţii nu este greutatea trupului, ci greutatea înţelepciunii pe care o agoniseşte; ei au răspuns invitaţiei înţelepciunii veşnice: “Căutaţi învăţătura mea mai degrabă decât argintul şi ştiinţa mai mult decât aurul cel mai curat, căci înţelepciunea este mai scumpă decât pietrele preţioase”.

Sfânta Francisca Romana (1384-1440) călugăriţă

Sfânta Francisca Romana s-a născut dintr-o familie nobilă din Roma - prenumele şi numele ei umplu un rând întreg: Francesca Bussa de Buzis de Leoni -, dar ceea ce au făcut-o cunoscută şi iubită atât de către contemporani cât şi mai târziu, sunt calităţile deosebite cu care Dumnezeu a înzestrat-o. Deşi a trăit în îndepărtatul secol al XIV-lea, este atât de familiară şi astăzi locuitorilor din Roma, încât cei mai mulţi tineri preferă să îşi celebreze cununia lor religioasă în biserica dedicată Sfintei Francisca Romana, biserică aflată aproape în centrul străbunelor Foruri Imperiale.

Francisca, numită familiar Franceschella sau Ceccolella, a văzut lumina zilei la Roma, în anul 1384. Deşi a crescut într-o familie nobilă şi bogată, încă de mică a nutrit în suflet dorinţa de a se încredinţa lui Dumnezeu într-o mănăstire, dar nu a putut să se sustragă de la alegerea pe care au făcut-o părinţii ei, potrivit obiceiului din acele vremuri.

Cu toate că părinţii l-au ales pe viitorul soţ, căsnicia ei avea să fie foarte fericită. Tânăra soţie - avea doar treisprezece ani - s-a căsătorit cu Lorenzo de Ponziani, un tânăr la fel de nobil şi bogat, şi împreună au locuit în casa lui din Transtevere, unul dintre cele mai frumoase cartiere ale Romei. A primit cu modestie şi simplitate marile daruri pe care viaţa i le oferea, iubirea soţului, titlurile nobiliare şi bogăţiile lui, şi pe cei trei fii născuţi din căsnicia lor. Acestor trei copii le-a dăruit total iubirea ei atentă şi nespus de gingaşă. Pentru aceasta, durerea i-a fost cu atât mai mare când a trebuit să se despartă de ei; a suportat-o însă cu linişte şi fermitate. Mai întâi i-a murit un copil încă în fragedă vârstă; nu peste mult încetează din viaţă altul, reînnoindu-i rana inimii care mai sângera de la prima lovitură. Între timp, oraşul Roma suferea contra-loviturile dureroase provocate de aşa numita Schismă din Occident, care dusese la apariţia mai multor antipapi. Împotriva unuia dintre aceştia a declarat război regele din Napoli, Ladislau de Anjou, care de două ori a invadat Roma. Războiul a lovit-o direct şi pe Francisca, al cărei soţ a fost grav rănit, şi copilul i-a fost luat ostatic. Aceste nenorociri nu i-au frânt tăria sufletului, care era susţinut de prezenţa misterioasă şi eficace a îngerului său păzitor. Printr-un favor extraordinar al Iui Dumnezeu, Francisca Romana îl vedea pe îngerul păzitor şi conversa cu el.

Palatul lui Lorenzo şi al Franciscăi era ţinta spre care se îndreptau toţi nevoiaşii şi năpăstuiţii vieţii. Francisca dovedea o generozitate princiară faţă de toţi, împărţind cu dărnicie bunurile de care dispunea, pentru a uşura suferinţele altora, fără însă a se gândi la durerile şi lipsurile ei. Pentru a lărgi câmpul de activitate al carităţii sale, în anul 1425 a întemeiat o asociaţie religioasă cu persoanele dornice de a renunţa la comodităţile vieţii şi a se dedica operelor de ajutorare a săracilor; asociaţia s-a numit Congregaţia oblatelor Olivetane, de la Sfânta Maria cea Nouă, acesta fiind numele bisericii în care participau la slujbele religioase. Mai târziu, Francisca a cumpărat pentru ele palatul numit Turnul oglinzilor iar asociaţia s-a numit Congregaţia oblatelor Olivetane de la Turnul oglinzilor. La trei ani după moartea soţului, însăşi Francisca a cerut să fie primită în congregaţia oblatelor. În ziua de 9 martie 1440, Dumnezeu a chemat sufletul ei plin de iubire faţă de cei sărmani spre a primi răsplata făgăduită celor milostivi. Rămăşiţele pământeşti au fost depuse timp de trei zile în biserica Sfânta Maria cea Nouă - acum numită Sfânta Francisca Romana. O cronică din acea epocă ne relatează că tota civitas (întreaga cetate), toată Roma a venit lângă sicriul cu trupul neînsufleţit pentru a aduce un solemn tribut de preţuire şi recunoştinţă aceleia pe care o vor considera apoi patroană a lor. Biserica a ridicat-o la cinstea sfintelor altare în anul 1609.

* * *

După ce Sfântul Francisc din Assisi a dat numelui său aureola biruinţei spiritului asupra trupului, a păcii asupra răzbunării şi a iubirii asupra urii, numele de Francisc a început a fi foarte frecvent folosit. Mulţi părinţi au dorit ca şi femeile să poată beneficia de protecţia Sărăcuţului din Assisi şi au creat forma Francisca. Este şi cazul părinţilor Sfintei Francisca Romana. La originea acestor cuvinte se află numele de Francus dat de romani tribului germanic care a cucerit provincia Gallia. Având în vedere curajul şi dragostea de libertate a francilor, francus a devenit sinonim cu om liber, nesupus constrângerilor violente. Un ecou al acestui înţeles se păstrează în cuvintele: francheţe=calitatea de a spune adevărul fără a te lăsa derutat de reacţii violente posibile; franc, cu înţelesul de deschis, sincer. Ca nume de persoane feminine, în limba română a existat şi forma Freanţă - din care a rămas Renţea. Sfinţii şi sfintele care au purtat numele având la origine cuvântul francus=liber, îndrăzneţ, cinstit, neprefăcut, ne dovedesc cu prisosinţă că adevărata libertate şi frumuseţe a vieţii izvorăsc din acceptarea cu sinceritate a adevărului că omul este om numai în măsura în care face ca în viaţa lui să apară chipul lui Dumnezeu. Isus spunea: “Singur adevărul vă va face liberi”.