Sfântul Longhin sutaşul

Un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpânirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzând el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizându-se, morţii înviind şi pietrele despicându-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, după cum arată evanghelistul Matei: “Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”.

Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta nostru Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au curs a câştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus Care zăcea în mormânt. Iar când Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe străjeri, îngerul Domnului, coborându-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormânt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos zicând: “Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe când noi dormeam”. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o. El a părăsit serviciul militar, împreună cu doi prieteni, şi au fost botezaţi de apostoli; nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în pământurile sale natale, în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu.

Mai marii evreilor l-au convins pe Pilat să trimită o companie de soldaţi în Capadocia, pentru a-l ucide pe Longin şi pe prietenii săi. Când soldaţii au ajuns în satul lui Longin, fostul centurion i-a primit în casa sa. După masă, soldaţii au dezvăluit scopul venirii lor, fără a şti că stăpânul casei este cel pe care îl caută. Longin şi prietenii săi şi-au dezvăluit identitatea, şi, din dorinţa puternică de a accepta orice suferinţă pentru Hristos, au primit cu bucurie moartea de martir, prin decapitare.

Trupurile celor trei martiri au fost îngropate pe locul unde au fost martirizaţi. Capetele lor i-au fost trimise lui Pilat, care a dat ordinul să fie aruncate afară din cetate, la groapa de gunoi. După câtva timp, o femeie oarbă a venit la Ierusalim pentru a se ruga. Sf. Longinus i-a apărut în vis şi i-a spus să îi găsească capul. Când a atins capul martirului, femeia şi-a recăpătat vederea.

Sfânta Luiza (Ludovica) de Marillac (1591-1660) călugăriţă

Spre sfârşitul anului 1624, Vincenţiu de Paul, apostol şi inteligent organizator al operelor de binefacere, întâlneşte pe Luiza de Marillac, soţie şi mamă copleşită de greutăţi, dar însufleţită de o aprigă dorinţă de a contribui la uşurarea suferinţelor imense care în acea perioadă se abătură asupra Parisului şi a Franţei. Vincenţiu vede în ea un suflet de crin, o inimă de aur şi o voinţă de oţel. Discută împreună întemeierea unei asociaţii, asemănătoare cu călugăria, care să se ocupe de asistenţa bolnavilor; îi dau şi numele: “Fiicele carităţii”. Planul lor avea să aducă o schimbare radicală în modul de exercitare a carităţii şi în viaţa călugărească. Până atunci nu se concepea o călugăriţă decât purtând vălul care să o acopere, locuind în mănăstire unde nu era permis să intre nici un bărbat (clauzura), despărţită chiar în capelă de restul credincioşilor printr-un grilaj de fier, avându-şi capela proprie în cadrul mănăstirii şi grădina închisă - chiostru - în care îşi făcea plimbarea. “Voi veţi avea drept mănăstire - repeta Vincenţiu primelor fiice ale carităţii - doar casele bolnavilor, drept chilie o cameră închiriată, Capela voastră va fi biserica parohială, grădina închisă vor fi străzile oraşului, clauzura voastră este ascultarea, gratiile să vă fie teama de Dumnezeu, iar vălul sfânta modestie”. Sunt cuvinte care mai bine decât cel mai reuşit portret artistic ne descriu chipul sfintei amintite astăzi: umilă, inteligentă, şi supusă colaboratoare a marelui sfânt al carităţii. “Singur Dumnezeu ştie ce tărie sufletească are această femeie” - spunea Sfântul Vincenţiu, referindu-se la neobosita activitate ce o desfăşura în pofida sănătăţii ei şubrede şi a multor neplăceri.

Luiza era fiica naturală a lui Ludovic de Marillac, conte şi consilier în parlament; ea a avut parte de o copilărie foarte zbuciumată. În 1694 îi moare tatăl şi Luiza, în vârstă de patrusprezece ani, este scoasă din “colegiul regal” şi încredinţată unei “domnişoare sărace”, (poate mama ei), care o îndrumează în câmpul muncii. Acum ea află de originea ei, lucru care o face să sufere foarte mult şi-i întăreşte hotărârea de a deveni călugăriţă. Rudele ei au decis altfel, şi, la 5 februarie 1613, Luiza se căsătoreşte cu scutierul şi secretarul Mariei de Medicis, Anton Lagras. La 19 octombrie din acelaşi an se naşte un copil, Mihai. Boala îndelungată a soţului şi greutăţile financiare au tulburat atât de mult armonia între cei doi soţi, încât Luiza se gândea că ar fi mai bine să se despartă.

Numai convorbirile frecvente cu Sfântul Francisc de Sales, pe care l-a întâlnit pentru prima dată în 1618 la Paris, au ajutat-o să depăşească aceste momente grele. Apoi, Vincenţiu de Paul o asociază la întemeierea Institutului Fiicelor Carităţii. După puţin timp, în decembrie 1625, soţul moare, iar fiul lor Mihai intră în seminar. Luiza a putut să primească în casa ei primele tinere venite de la ţară cu gândul de a se consacra îngrijirii săracilor şi bolnavilor, în colaborare cu Institutul Doamnelor de Caritate, format din persoane aparţinând claselor orăşeneşti. Era primul nucleu de la care a început să se dezvolte noua congregaţie atât de originală a Fiicelor Carităţii.

A rămas în plină activitate până în ultimul moment. A murit la 15 martie 1660, cu puţine luni înainte de “părintele săracilor”, cum era numit Sfântul Vincenţiu, de la care a învăţat să ducă o viaţă sufletească simplă şi să-şi organizeze în mod practic activitatea. Răspunzând parcă gândului Sfântului întemeietor al Fiicelor Carităţii, care spunea că sfinţenia este cu atât mai adevărată cu cât este mai ascunsă, Luiza de Marillac a fost declarată sfântă abia în 11 martie 1934. În anul 1960, Papa Ioan al XXIII-lea a declarat-o patroană a Asistentelor Sociale.

* * *

Pornind de la două cuvinte germanice vechi: hlod = glorie, glorios şi wig = luptă, bătălie, s-a ajuns în diferite limbi la nume care par foarte deosebite, dar exprimă aceeaşi idee: persoană care biruieşte în luptă, biruitor, şi era acordat conducătorilor de expediţie. Iată câteva ramuri pornite din rădăcinile hlod şi

wig: Hlodowig, Hlowig, Clodoveu, Clodovicus, Clovis, Lodovicus, Ludovicus, Louis, Luigi, Ludwig, Luis, Lajos, Ludovic; pentru femei s-au cristalizat formele: Ludovica, Louise, Luiza, Ludwika, Lujza; ca diminutive de alintare, în germană, există numele Ludi, Lutz, Wickl, Wikki. O întreagă armată de sunete care nici toate împreună, nici fiecare în parte, nu sunt în măsură să ne dea bucuria biruinţei depline; Sfântul Pavel ne atrage atenţia: “nu te lăsa biruit de rău, ci învinge răul prin bine”. Luiza de Marillac a gustat această bucurie.