Sfântul Maximilian martir

naştere: 274
moarte: 295

În ceata numeroasă a martirilor din Numidia (ţinut astăzi aflat în Algeria) se află şi fiul unui ofiţer însărcinat cu recrutarea ostaşilor pentru armata imperială; se numea Maximilian. Fiind creştin, îi declară tatălui său că nu va putea să lupte pentru împăratul şi nici să poarte medalionul de plumb pe care îl primeau recruţii. A fost condamnat la moarte. Ajuns la locul execuţiei, a rugat pe tatăl său să dăruiască uniforma nouă ce i-o pregătise soldatului care avea să execute sentinţa de condamnare. Fără părere de rău, regretând doar durerea pe care o producea tatălui său, dar convins că numai astfel contribuia la adevărata pacificare a lumii, şi-a oferit liniştit capul pentru a fi tăiat. Era în vârstă de numai douăzeci şi unu de ani.

* * *

În unele familii romane se obişnuia ca celui mai mare dintre copii să i se dea supranumele de Maximus, cu înţelesul de “cel mai mare”. Într-adevăr, cuvântul maximus este forma superlativă a adjectivului: magnus = mare; major = mai mare; maximus = cel mai mare. Apoi a devenit prenume curent, arătând dorinţa părinţilor ca copiii lor să ajungă printre cei mari. Maximilian exprimă ideea că respectiva persoană face parte dintr-o familie ce se simte în stare să ajungă pe o treaptă socială mai înaltă. Oamenii care au descoperit drumul spre adevărata mărire acceptă să fie umiliţi, şi chiar scurtaţi cu înălţimea unui cap, întăriţi şi încurajaţi de speranţa măririi nepieritoare a fiilor lui Dumnezeu.

Cei patruzeci de sfinţi martiri din Armenia

În multe părţi ale Bisericii creştine, la 9 martie în Biserica din Răsărit şi la 10 martie în Biserica de Apus, se comemorează amintirea unui grup de patruzeci de ostaşi care pentru credinţa lor statornică faţă de Cristos au suferit moarte de martir prin îngheţare într-un lac din părţile Armeniei. Cercetările istorice mai noi au arătat că în istorisirea foarte răspândită a suferinţelor celor patruzeci de ostaşi sunt cuprinse fapte petrecute în diferite perioade şi în mai multe locuri. Autorul acestei istorisiri a reuşit să redea într-o formă foarte impresionantă dificultăţiile prin care au trecut nu numai 40 de ostaşi, ci miile de creştini care erau ostaşi ai armatei romane; de asemenea a exprimat într-un mod deosebit de plastic frământările sufleteşti şi greutăţile ce le aveau de înfruntat creştinii în faţa morţii. Alături de lacul cu apă îngheţată în care au fost aruncaţi creştinii, judecătorul aşezase o cadă cu apă caldă, şi mâncăruri alese spre a-i ademeni pe neînfricaţii ucenici ai Celui Răstignit; când unul dintre cei 40 se lăsă atras de şansa oferită, părăsi lacul îngheţat şi se aruncă în apa încălzită, el muri ca un nefericit. Este o imagine cutremurătoare a luptei ce se dădea în sufletele martirilor - oameni erau - între iubirea faţă de plăcerile vieţii trecătoare şi dragostea atotbiruitoare faţă de Cristos biruitor al morţii. Dat fiind că noul calendar revizuit şi-a propus să nu reţină decât fapte şi persoane strict determinate în timp şi spaţiu, amintirea celor 40 de martiri, - sfinţii mucenici - nu mai este menţionată; ea rămâne totuşi o icoană vie a istoriei tuturor martirilor şi îndeosebi a celor care au făcut parte din armatele romane.

Amintirea acestor mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu - bobul de grâu zdrobit este simbolul morţii, dulciuri - ele amintesc bucuria biruinţei, şi condimente, mai ales scorţişoară - simbol al suferinţelor. Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinişoare scufundate într-o compoziţie de aspectul apei îngheţate, amintind lacul în care au murit ostaşii credincioşi, ele se consumă în familie şi se împart la vecini. Înţelesul adânc şi mişcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinţei profunde a strămoşilor noştri şi a puterii lor de creaţie artistică. El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morţii şi bucuria învierii cu Cristos, între suferinţa trecătoare şi coroana biruinţei ce ne dăruieşte viaţa cea fără de sfârşit.