Sfinţii Crisant şi Daria (sec. III)

Istorisirea martiriului Sfântului Crisant şi al soţiei sale Daria a dat scriitorilor bisericeşti prilejul de a expune pe larg frământările sufleteşti şi încercările prin care aveau de trecut cetăţenii romani din înalta societate în drumul spre Cristos. Pornind de la întrebările şi răspunsurile, în general scurte, consemnate de actele oficiale şi de la relatarea sumară a faptelor privitoare la convertirea, judecarea şi executarea martirilor, scriitorii de mai târziu au întocmit tablouri vii în care să poată fi citite cu claritate gândurile şi sentimentele fericiţilor eroi ai credinţei şi minunata lucrare a puterii şi bunătăţii divine.

Istoria sfântului martir Crisant începe cu venirea la putere a împăratului roman Valerian (253-260), când nobilul Polemius este chemat de la Alexandria la Roma şi i se oferă unul dintre primele locuri în Senatul roman. El vine împreună cu fiul său, Crisant, un tânăr deosebit de înzestrat, care îi obosise pe profesorii din Alexandria cu întrebările lui despre problemele mari ale sensului şi valorii vieţii umane. Ajuns în capitala imperiului, el continuă cu pasiune cercetările sale; citeşte cu nesaţ operele marilor filosofi, discută cu retori şi scriitori, dar nu află răspunsul care să-i aducă liniştea. Atunci, Dumnezeu răspunde dorinţei sale după adevăr, dispunând astfel lucrurile încât să ia cunoştinţă de Sfânta Evanghelie. După ce a citit-o cu deosebită atenţie, a simţit cum în sufletul său a coborât o lumină dulce şi a spus: “Prea mult timp ai pierdut, Crisant, răsfoind cărţile întunericului; iată că acum ai văzut lumina adevărului. Ar fi oare înţelept să respingi aceste raze strălucitoare şi să te reîntorci la minciună? Tu ai descoperit o comoară de aur şi cele mai preţioase pietre: ai grijă să nu-ţi fie răpită şi astfel să pierzi roadele muncii tale.”

Odată, aflându-se într-o călătorie în afara Romei, a întâlnit pe pustnicul Carpofar, care îşi petrecea zilele într-o peşteră, în rugăciune şi citirea cărţilor sfinte. După mai multe zile de discuţii, nobilul Crisant a cerut şi a primit sfântul Botez. La reîntoarcerea în oraş, cei din casă au observat o schimbare totală în purtările lui, şi spre uimirea lor l-au auzit vorbind despre Cristos şi despre frumuseţea învăţăturilor sale. Înspăimântaţi, l-au înştiinţat pe Polemius, atrăgându-i atenţia că purtarea lui Crisant i-ar putea aduce mari neplăceri şi chiar să-l compromită în faţa împăratului. Plin de mânie, tatăl porunceşte să fie aruncat în închisoare şi să nu i se dea decât foarte puţină mâncare, până ce îşi va reveni. Ca un adevărat iubitor al lui Cristos, tânărul nobil a simţit o bucurie nespusă, gândindu-se că participă la suferinţele învăţătorului său divin, şi în loc să arate părere de rău pentru starea în care se afla, el a devenit mai convins şi mai hotărât în credinţa sa.

În faţa acestei situaţii, Polemius, sfătuit de unii prieteni, a recurs la un alt mijloc. A poruncit să se pregătească un ospăţ splendid, cu cele mai frumoase sclave care să servească la masă, iar Crisant să fie îmbrăcat în veşmintele sale cele mai preţioase. Adus în mijlocul oaspeţilor, tânărul a înţeles primejdia în care se afla şi, spun Actele martiriului său, “a recurs la arma mântuirii, rugăciunea: ‘Doamne, vino în ajutorul meu. Ştiu că este cu neputinţă să rămân curat dacă Tu nu-mi dai acest har. Apără-mă de ispitele care mă asaltează’”. Abia a terminat rugăciunea şi toate fetele care se aflau în sală au căzut într-un somn adânc, din care nu au putut fi trezite decât după ce au fost transferate într-o altă cameră. Polemius a cerut ajutorul unei preotese a zeiţei Minerva, o tânără deosebit de frumoasă şi inteligentă, cu o mare putere de convingere. Daria, acesta era numele preotesei, a îmbrăcat podoabele ei fermecătoare şi s-a prezentat în faţa lui Crisant. “Ceea ce mă aduce alături de tine nu este o pasiune josnică, ci rugămintea cu lacrimi a tatălui tău, care doreşte să te reîntorci la cultul slăvit al zeilor noştri”, a început Daria. Crisant a răspuns: “Dacă eşti în măsură să mă convingi cu dovezi temeinice, voi răspunde cu plăcere dorinţelor tatălui meu şi rugăminţilor tale”.

Actele martiriului Sfântului Crisant consemnează în continuare o discuţie îndelungată, de fapt o critică la adresa cultului zeilor. Crisant spune: “Voi mă constrângeţi să venerez ca zei nişte blocuri de piatră îmbinate între ele cu cuie şi plumb. Crezi că pot să ador eu pe un Jupiter desfrânat, pe un Mercur hoţ, un Hercule asasin, o Venera neruşinată? Ce fel de dumnezeire poţi recunoaşte tu, Daria, în aceşti criminali? Noi nu trebuie să venerăm şi să iubim decât fiinţele care strălucesc printr-o sfinţenie desăvârşită şi o glorie fără pată. Or, ce sfinţenie afli în Saturn, care îşi devorează copiii îndată după naştere; şi ce este lăudabil în tatăl său Jupiter, asasin şi uzurpator, care a comis atâtea crime câte zile a trăit? Şi ce putem spune de sfinţenia Junonei, a zeiţei Palas sau a zeiţei Venus?… sunt de plâns cei care cinstesc şi venerează asemenea zei”. Daria răspunde: “Ştiu foarte bine că toate acestea nu sunt decât ficţiuni ale poeţilor şi nu merită nici o atenţie; dar de ce nu ţii seamă de ceea ce ne învaţă filosofii? Ei ne arată că toate divinităţile reprezintă alegoric forţele vii ale universului. Saturn este timpul, Jupiter soarele, Junona aerul, Venera focul, Neptun marea, Ceres pământul; şi aşa sunt toate zeităţile”. La această explicaţie Crisant întreabă: “Atunci de ce să fabricăm imagini ale lor şi apoi să le venerăm? Dacă pământul este o zeiţă, nu ar trebui să împartă daruri adoratorilor săi? Însă pământul nu oferă nimic celor care îl adoră, ci numai celor care îl muncesc… Şi la fel se întâmplă cu toate elementele naturii. Ele sunt create pentru a fi de folos oamenilor, ca un dar al bunătăţii lui Dumnezeu. Este deci o nebunie să adorăm nişte obiecte care ne sunt inferioare. Acela singur merită închinarea şi recunoştinţa noastră care ne-a dăruit aceste lucruri…” Cuvintele lui Crisant au convins-o pe Daria să renunţe la cultul zeilor şi să ceară Sfântul Botez. Pentru a da satisfacţie lui Polemius, s-au căsătorit în mod oficial, dar s-au hotărât să îşi consacre lui Dumnezeu fecioria lor.

Viaţa fericită a celor doi soţi a provocat o mare mişcare de convertire la credinţa creştină şi de practicare a castităţii perfecte în căsătorie. Tribunul Claudiu, considerând că Daria şi Crisant sunt vinovaţi de cele ce se petreceau, i-a supus la diferite chinuri, dar toate instrumentele de tortură s-au sfărâmat şi în cele din urmă înşişi călăii cereau să devină creştini. Daria a fost dusă într-o casă de prostituţie, cu intenţia de a fi dezonorată. Dumnezeu a intervenit printr-un leu care a scăpat din circ şi a alergat la locul infam, unde a apărat-o pe Daria de toate primejdiile. Deoarece încercările de a-i face să se întoarcă la cultul zeilor au rămas zadarnice, prefectul oraşului, sau poate chiar împăratul Valerian în persoană, a dat poruncă să fie îngropaţi de vii într-o nisipărie, în afara oraşului, după poarta Salaria. Această pedeapsă a fost hotărâtă şi pentru a aplica legea care cerea ca vestalele care au renunţat la virginitate să fie îngropate de vii. Strâns uniţi sufleteşte în viaţa lor pământească, Crisant şi Daria nu au fost despărţiţi nici la moarte, nici în mormânt.

Creştinii au săpat în acel loc o galerie subterană în care au aşezat cu cinste trupurile martirilor. Când au venit peste un an de zile să serbeze ziua martirului, fiind denunţaţi prefectului, acesta a dat ordin să se închidă gura galeriei şi să fie păziţi de ostaşi. După ce Biserica şi-a recăpătat libertatea, şi Papa Demesus a început restaurarea catacombelor, galeria a fost deschisă din nou şi în faţa ochilor înmărmuriţi ai celor de faţă a apărut o privelişte tulburătoare: o mulţime de schelete întinse pe pământ, între care se puteau distinge trupuri de copii, bărbaţi, femei şi preoţi, purtând încă în mâini vase de argint cu care celebraseră Tainele Sfinte. Papa Demesus a dat ordin să nu se schimbe nimic, a zidit galeria, lăsând doar o mică deschizătură, prin care se vedeau sfintele relicve. Din nefericire, galeria a fost devastată de către goţi atunci când au invadat Roma, şi nu a mai rămas decât cripta cu osemintele sfinţilor Crisant şi Daria. În secolul al IX-lea, relicvele celor doi soţi au fost transferate la abaţia Sfântului Avold, din Metz, în nordul Franţei.

* * *

Numele personal Crisant, cu forma feminină Crisanta, provine din limba greacă şi este derivat din alăturarea cuvintelor Chryson = aur şi anthos = floare, însemnând “floare de aur” (ca şi cuvântul crizantemă). Astăzi se întâlneşte foarte rar.

Prenumele Daria, cu forma masculină Darie, este de origine din îndepărtata Persie; el a fost purtat de mulţi regi, printre care Darius I, al lui Istaspe, amintit în Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. În limba persană apare ca un nume compus din două cuvinte, care alăturate au înţelesul de: “om care posedă bunuri”, sau “om care menţine binele”.

Sfântul Iosif, soţul Preacuratei Fecioare Maria

Viaţa Sfântului Iosif ne este cunoscută numai din câteva însemnări scurte din Evanghelia lui Matei şi cea a lui Luca. Scrierile apocrife care relatează o serie de amănunte, uneori nedemne, sunt legendare. Iosif cobora din neamul regelui David: “Iosif, fiul lui David”, cum l-a numit şi îngerul care îl încuraja să accepte situaţia neobişnuită a logodnicei sale Maria. Faptul cel mai însemnat din viaţa acestui om “drept” este căsătoria lui cu Maria, căsătorie care a avut loc în tinereţe, sau chiar la maturitate. Tradiţia populară ni-l arată pe Iosif în concurenţă cu alţi tineri care cereau mâna Mariei. Alegerea a căzut asupra lui, deoarece bastonul pe care îl purta a înflorit în chip miraculos, în timp ce bastoanele celorlalţi au rămas uscate. Această simpatică legendă are şi o semnificaţie mistică: din tulpina uscată a Vechiului Testament, sub razele soarelui răscumpărării, înfloreşte viaţa nouă a harului.

Căsătoria dintre Iosif şi Maria a fost o căsătorie adevărată, deşi amândoi şi-au propus să trăiască în castitate. Îndată după logodnă, Iosif a observat semnele sigure ale maternităţii Mariei; cu toate că nu avea nici o îndoială asupra nevinovăţiei şi integrităţii soţiei sale, se gândea “să o părăsească în ascuns”. Aceasta pentru că “fiind un om drept”, după cum spune evanghelistul, nu voia să dea ocazia la bănuieli şi nici să acopere cu prezenţa sa un fapt inexplicabil. (Calificativul de “drept”, atribuit lui Iosif în această situaţie dramatică, este ca şi lumina orbitoare a unui flash, care descoperă toată frumuseţea şi măreţia sufletului său). Situaţia neclară şi tulburătoare a lui Iosif a fost rezolvată prin intervenţia unui înger trimis de sus. Iosif “a luat la el pe logodnica sa” şi împreună cu ea s-a dus la Betleem, locul lui de naştere, pentru a se supune poruncii împăratului Augustus, care cerea ca toţi cetăţenii imperiului său să se prezinte pentru recensământ în localităţile unde s-au născut. Aici, la Betleem, Cuvântul veşnic a văzut lumina zilei în trup omenesc; el a fost înconjurat cu dragoste de păstorii umili din apropiere, precum şi de magii veniţi din depărtări, dar şi de bănuielile şi ura lui Irod, care a silit Familia Sfântă să fugă în Egipt. După circa cinci sau şase ani s-au întors în căsuţa Mariei din Nazaret, unde au dus o viaţă liniştită, de muncă şi rugăciune. Când Isus a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a mers împreună cu Iosif la Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui; atunci a avut loc cunoscuta întâmplare cu pierderea şi regăsirea lui în templu.

După acest episod, se pare că Evanghelia îşi ia rămas bun de la Iosif, reţinând icoana vie a Sfintei Familii din Nazaret, în mijlocul căreia, sub privirile lui Iosif şi ale Mariei, Isus creştea “în înţelepciune, în vârstă şi în har”. Probabil viaţa pământească a lui Iosif s-a sfârşit înainte ca Isus să-şi fi început activitatea publică, după ce cu umilinţă şi demnitate a împlinit extraordinara misiune de a fi tatăl purtător de grijă al Mântuitorului întregului neam omenesc.

Chipul său măreţ a rămas în umbră chiar şi după moarte. Comemorarea şi cinstirea publică a amintirii sale a început abia în secolul al IX-lea. În anul 1621, Papa Grigore al XV-lea a declarat ziua de 19 martie sărbătoare de poruncă; Papa Pius al IX-lea, în secolul al XIX-lea, l-a declarat pe Sfântul Iosif ca patron al Bisericii universale. Un omagiu deosebit i-a fost adus de Papa Ioan al XXIII-lea, care a introdus pomenirea numelui Sfântului Iosif la Sfânta Liturghie, atunci când se foloseşte Canonul Roman.

* * *

Numele Iosif este rămas din Vechiul Testament, şi a fost purtat de fiul lui Iacob şi al Rahelei, care a fost vândut de fraţii săi unor negustori de sclavi, dar a ajuns, în cele din urmă, primul ministru al Faraonului Egiptului. În limba ebraică Yoseph este o prescurtare a numelui Yosephyah care înseamnă “Dumnezeu să mai dea, să mai adauge”. Acest nume se dădea copiilor după a căror naştere părinţii mai doreau să mai aibă un alt copil. Când Rahela, soţia lui Iacob, l-a născut pe al unsprezecelea copil, i-a pus numele Iosif, exprimând rugăciunea: “Domnul să-mi mai adauge un fiu”. Ştim că a urmat al doisprezecelea copil, Veniamin.

În limba greacă, cuvântul Yoseph a avut forma Ioseph - şi o formă, probabil populară, Iosepos. Din aceste două forme s-au dezvoltat prenumele actuale: Iosephus, Iosif, Iosa, Iosu, Iosiv, Iusuf, Ioja, Ioşca; de asemenea şi formele cu consoana p: Iosip, Osip, Iosup, Iosib, Giuseppe, Jose; ca forme hipocoristice (de alintare) se folosesc formele: Joka, Josa, Szepi, Jaso. S-au creat şi forme feminine: Josepha, Iosefina, Iozefina, Josette, Josiana. Desigur, părinţii de astăzi nu se mai gândesc la semnificaţia originală a acestui nume, ci îl atribuie copiilor născuţi în luna martie, lună închinată cinstirii Sfântului Iosif, sau copiilor pe care doresc să îi pună sub ocrotirea celui care a fost rânduit de Dumnezeu purtător de grijă a lui Isus Cristos. Este de fapt un nume drag fiecărui creştin, deoarece nu poate fi despărţit de numele Domnului nostru Isus Cristos şi al Fecioarei Maria, şi ne aminteşte că adevărata comoară a vieţii, pe care trebuie să o dorim şi să o păstrăm cu grijă, este copilul din ieslea Betleemului şi din Taina Altarului.