Sfântul Turibiu de Mongrovejo (1538-1606) episcop

Cu intenţia de a arăta că sfinţenia vieţii poate fi realizată în orice parte a pământului, noul calendar propune cinstirii credincioşilor din întreaga Biserică pe un sfânt care până acum era cunoscut doar în ţara în care a activat, în Peru, America de Sud, unde a fost episcop de Lima.

În anul 1594, scriind regelui Spaniei, Filip al II-lea, episcopul Turibiu Alfons de Mongrovejo făcea un mic bilanţ al activităţii sale: 5.000 de kilometri străbătuţi în mare parte pe jos, administrarea tainei Sfântului Mir la 60.000 de credincioşi (Turibiu nu ştia că între aceştia se aflau şi trei viitori sfinţi: Roza de Lima, Francisc Solano şi Martin de Porres). Situaţia Americii Latine ar fi fost cu totul alta dacă succesorii lui Turibiu şi toţi creştinii în general ar fi nutrit aceeaşi dragoste şi acelaşi respect faţă de toţi oamenii pe care le-a avut el şi prin care a meritat titlul de “Apostol al Perului şi un nou Sfânt Ambroziu”.

S-a născut în 1538, dintr-o familie nobilă, în localitatea Leon din Spania; a făcut studii la Valladolid, Salamanca şi Santiago de Compostella, unde a luat licenţa în drept. În anul 1573 este numit procuror general şi în această calitate intră în contact cu regele Filip al II-lea, care îi apreciază cunoştinţele şi calităţile extraordinare. La cererea regelui, papa Grigore al XIII-lea îl numeşte arhiepiscop de Lima, în America de Sud, cu toate că Turibiu era doar un simplu credincios. După pregătirea cuvenită trece prin toate treptele preoţiei şi în august 1580 este consacrat episcop. Puţin după aceasta pleacă spre America, unde ajunge în primăvara anului 1581 şi îşi ia în primire locul de păstorire: un teritoriu imens, cu o lungime de 5.000 km, şi o suprafaţă de aproape 6 milioane de kilometri pătraţi.

Timp de 25 de ani va fi văzut exclusiv în slujba poporului lui Dumnezeu. Deseori spunea: “Timpul este unicul nostru bine şi va trebui să răspundem în faţa asprului judecător de modul cum l-am folosit”. A fost adevăratul organizator al Bisericii în America de Sud; în acest scop a ţinut 10 sinoade diecezane, şi trei sinoade provinciale, dintre care cel mai important a fost primul, desfăşurat la Lima în anul 1582; urmările însemnate pe care le-a avut pot fi comparate cu ale Conciliului Ecumenic Tridentin, care a reorganizat şi reînnoit viaţa întregii Biserici Catolice. În 1591 a întemeiat primul seminar din America; a intervenit cu energie împotriva abuzurilor unor călugări şi i-a încurajat să ia în grijă parohiile cele mai sărace şi mai greu de păstorit; a ridicat numărul parohiilor de la 150 la 250.

A avut totdeauna o iubire neţărmurită pentru localnicii indios şi cultura lor. În sinodul de la Lima, cu o îndreptăţită ironie a invitat pe spanioli, care se considerau mai inteligenţi decât indigenii, să facă efortul de a învăţa o limbă nouă, aşa cum ei îi sileau pe localnici să înveţe spaniola… Şi tocmai într-o bisericuţă a populaţiei indios, în ziua de 23 martie 1606, zi în care se celebra Joia Mare, a primit Sfânta Împărtăşanie şi ungerea de pe urmă; apoi, senin, asemenea muncitorului care a sfârşit cu bine lucrul, a închis ochii pentru totdeauna, în timp ce preotul oficiant cânta psalmii 116 şi 31. “Veseliţi-vă în Domnul şi vă bucuraţi, drepţilor, fiţi preamăriţi în veci voi cei care iubiţi dreptatea din toată inima”.

Sfinţii Crisant şi Daria (sec. III)

Istorisirea martiriului Sfântului Crisant şi al soţiei sale Daria a dat scriitorilor bisericeşti prilejul de a expune pe larg frământările sufleteşti şi încercările prin care aveau de trecut cetăţenii romani din înalta societate în drumul spre Cristos. Pornind de la întrebările şi răspunsurile, în general scurte, consemnate de actele oficiale şi de la relatarea sumară a faptelor privitoare la convertirea, judecarea şi executarea martirilor, scriitorii de mai târziu au întocmit tablouri vii în care să poată fi citite cu claritate gândurile şi sentimentele fericiţilor eroi ai credinţei şi minunata lucrare a puterii şi bunătăţii divine.

Istoria sfântului martir Crisant începe cu venirea la putere a împăratului roman Valerian (253-260), când nobilul Polemius este chemat de la Alexandria la Roma şi i se oferă unul dintre primele locuri în Senatul roman. El vine împreună cu fiul său, Crisant, un tânăr deosebit de înzestrat, care îi obosise pe profesorii din Alexandria cu întrebările lui despre problemele mari ale sensului şi valorii vieţii umane. Ajuns în capitala imperiului, el continuă cu pasiune cercetările sale; citeşte cu nesaţ operele marilor filosofi, discută cu retori şi scriitori, dar nu află răspunsul care să-i aducă liniştea. Atunci, Dumnezeu răspunde dorinţei sale după adevăr, dispunând astfel lucrurile încât să ia cunoştinţă de Sfânta Evanghelie. După ce a citit-o cu deosebită atenţie, a simţit cum în sufletul său a coborât o lumină dulce şi a spus: “Prea mult timp ai pierdut, Crisant, răsfoind cărţile întunericului; iată că acum ai văzut lumina adevărului. Ar fi oare înţelept să respingi aceste raze strălucitoare şi să te reîntorci la minciună? Tu ai descoperit o comoară de aur şi cele mai preţioase pietre: ai grijă să nu-ţi fie răpită şi astfel să pierzi roadele muncii tale.”

Odată, aflându-se într-o călătorie în afara Romei, a întâlnit pe pustnicul Carpofar, care îşi petrecea zilele într-o peşteră, în rugăciune şi citirea cărţilor sfinte. După mai multe zile de discuţii, nobilul Crisant a cerut şi a primit sfântul Botez. La reîntoarcerea în oraş, cei din casă au observat o schimbare totală în purtările lui, şi spre uimirea lor l-au auzit vorbind despre Cristos şi despre frumuseţea învăţăturilor sale. Înspăimântaţi, l-au înştiinţat pe Polemius, atrăgându-i atenţia că purtarea lui Crisant i-ar putea aduce mari neplăceri şi chiar să-l compromită în faţa împăratului. Plin de mânie, tatăl porunceşte să fie aruncat în închisoare şi să nu i se dea decât foarte puţină mâncare, până ce îşi va reveni. Ca un adevărat iubitor al lui Cristos, tânărul nobil a simţit o bucurie nespusă, gândindu-se că participă la suferinţele învăţătorului său divin, şi în loc să arate părere de rău pentru starea în care se afla, el a devenit mai convins şi mai hotărât în credinţa sa.

În faţa acestei situaţii, Polemius, sfătuit de unii prieteni, a recurs la un alt mijloc. A poruncit să se pregătească un ospăţ splendid, cu cele mai frumoase sclave care să servească la masă, iar Crisant să fie îmbrăcat în veşmintele sale cele mai preţioase. Adus în mijlocul oaspeţilor, tânărul a înţeles primejdia în care se afla şi, spun Actele martiriului său, “a recurs la arma mântuirii, rugăciunea: ‘Doamne, vino în ajutorul meu. Ştiu că este cu neputinţă să rămân curat dacă Tu nu-mi dai acest har. Apără-mă de ispitele care mă asaltează’”. Abia a terminat rugăciunea şi toate fetele care se aflau în sală au căzut într-un somn adânc, din care nu au putut fi trezite decât după ce au fost transferate într-o altă cameră. Polemius a cerut ajutorul unei preotese a zeiţei Minerva, o tânără deosebit de frumoasă şi inteligentă, cu o mare putere de convingere. Daria, acesta era numele preotesei, a îmbrăcat podoabele ei fermecătoare şi s-a prezentat în faţa lui Crisant. “Ceea ce mă aduce alături de tine nu este o pasiune josnică, ci rugămintea cu lacrimi a tatălui tău, care doreşte să te reîntorci la cultul slăvit al zeilor noştri”, a început Daria. Crisant a răspuns: “Dacă eşti în măsură să mă convingi cu dovezi temeinice, voi răspunde cu plăcere dorinţelor tatălui meu şi rugăminţilor tale”.

Actele martiriului Sfântului Crisant consemnează în continuare o discuţie îndelungată, de fapt o critică la adresa cultului zeilor. Crisant spune: “Voi mă constrângeţi să venerez ca zei nişte blocuri de piatră îmbinate între ele cu cuie şi plumb. Crezi că pot să ador eu pe un Jupiter desfrânat, pe un Mercur hoţ, un Hercule asasin, o Venera neruşinată? Ce fel de dumnezeire poţi recunoaşte tu, Daria, în aceşti criminali? Noi nu trebuie să venerăm şi să iubim decât fiinţele care strălucesc printr-o sfinţenie desăvârşită şi o glorie fără pată. Or, ce sfinţenie afli în Saturn, care îşi devorează copiii îndată după naştere; şi ce este lăudabil în tatăl său Jupiter, asasin şi uzurpator, care a comis atâtea crime câte zile a trăit? Şi ce putem spune de sfinţenia Junonei, a zeiţei Palas sau a zeiţei Venus?… sunt de plâns cei care cinstesc şi venerează asemenea zei”. Daria răspunde: “Ştiu foarte bine că toate acestea nu sunt decât ficţiuni ale poeţilor şi nu merită nici o atenţie; dar de ce nu ţii seamă de ceea ce ne învaţă filosofii? Ei ne arată că toate divinităţile reprezintă alegoric forţele vii ale universului. Saturn este timpul, Jupiter soarele, Junona aerul, Venera focul, Neptun marea, Ceres pământul; şi aşa sunt toate zeităţile”. La această explicaţie Crisant întreabă: “Atunci de ce să fabricăm imagini ale lor şi apoi să le venerăm? Dacă pământul este o zeiţă, nu ar trebui să împartă daruri adoratorilor săi? Însă pământul nu oferă nimic celor care îl adoră, ci numai celor care îl muncesc… Şi la fel se întâmplă cu toate elementele naturii. Ele sunt create pentru a fi de folos oamenilor, ca un dar al bunătăţii lui Dumnezeu. Este deci o nebunie să adorăm nişte obiecte care ne sunt inferioare. Acela singur merită închinarea şi recunoştinţa noastră care ne-a dăruit aceste lucruri…” Cuvintele lui Crisant au convins-o pe Daria să renunţe la cultul zeilor şi să ceară Sfântul Botez. Pentru a da satisfacţie lui Polemius, s-au căsătorit în mod oficial, dar s-au hotărât să îşi consacre lui Dumnezeu fecioria lor.

Viaţa fericită a celor doi soţi a provocat o mare mişcare de convertire la credinţa creştină şi de practicare a castităţii perfecte în căsătorie. Tribunul Claudiu, considerând că Daria şi Crisant sunt vinovaţi de cele ce se petreceau, i-a supus la diferite chinuri, dar toate instrumentele de tortură s-au sfărâmat şi în cele din urmă înşişi călăii cereau să devină creştini. Daria a fost dusă într-o casă de prostituţie, cu intenţia de a fi dezonorată. Dumnezeu a intervenit printr-un leu care a scăpat din circ şi a alergat la locul infam, unde a apărat-o pe Daria de toate primejdiile. Deoarece încercările de a-i face să se întoarcă la cultul zeilor au rămas zadarnice, prefectul oraşului, sau poate chiar împăratul Valerian în persoană, a dat poruncă să fie îngropaţi de vii într-o nisipărie, în afara oraşului, după poarta Salaria. Această pedeapsă a fost hotărâtă şi pentru a aplica legea care cerea ca vestalele care au renunţat la virginitate să fie îngropate de vii. Strâns uniţi sufleteşte în viaţa lor pământească, Crisant şi Daria nu au fost despărţiţi nici la moarte, nici în mormânt.

Creştinii au săpat în acel loc o galerie subterană în care au aşezat cu cinste trupurile martirilor. Când au venit peste un an de zile să serbeze ziua martirului, fiind denunţaţi prefectului, acesta a dat ordin să se închidă gura galeriei şi să fie păziţi de ostaşi. După ce Biserica şi-a recăpătat libertatea, şi Papa Demesus a început restaurarea catacombelor, galeria a fost deschisă din nou şi în faţa ochilor înmărmuriţi ai celor de faţă a apărut o privelişte tulburătoare: o mulţime de schelete întinse pe pământ, între care se puteau distinge trupuri de copii, bărbaţi, femei şi preoţi, purtând încă în mâini vase de argint cu care celebraseră Tainele Sfinte. Papa Demesus a dat ordin să nu se schimbe nimic, a zidit galeria, lăsând doar o mică deschizătură, prin care se vedeau sfintele relicve. Din nefericire, galeria a fost devastată de către goţi atunci când au invadat Roma, şi nu a mai rămas decât cripta cu osemintele sfinţilor Crisant şi Daria. În secolul al IX-lea, relicvele celor doi soţi au fost transferate la abaţia Sfântului Avold, din Metz, în nordul Franţei.

* * *

Numele personal Crisant, cu forma feminină Crisanta, provine din limba greacă şi este derivat din alăturarea cuvintelor Chryson = aur şi anthos = floare, însemnând “floare de aur” (ca şi cuvântul crizantemă). Astăzi se întâlneşte foarte rar.

Prenumele Daria, cu forma masculină Darie, este de origine din îndepărtata Persie; el a fost purtat de mulţi regi, printre care Darius I, al lui Istaspe, amintit în Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. În limba persană apare ca un nume compus din două cuvinte, care alăturate au înţelesul de: “om care posedă bunuri”, sau “om care menţine binele”.